«Jurnal esenţial» - Monica Lovinescu

Monica Lovinescu a fost o voce inconfundabilă a culturii. Timbrul său vocal ne-a dat, ani de-a rândul, sentimentul că speranţa în regăsirea libertăţii nu este iluzorie, iar scrisul poate fi un bun antidot împotriva totalitarismului. Din exil, de la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu trimitea în ţară aerul pe care aici nu mai puteam să-l respirăm: aerul libertăţii. Emisiunile sale - “Actualitatea culturală” şi “Teze şi antiteze la Paris” - erau aşteptate de ascultători cu un interes special, de multe ori având sentimentul că scriitorii şi cărţile despre care vorbea aveau să înfrunte răzbunarea regimului comunist. De multe ori, chiar aşa s-a întâmplat. Apoi, după 1989, violenţa dictaturii a fost înlocuită de vulgaritatea, cinismul şi perfidia comuniştilor travestiţi în democraţi. În acele însemnări dintre 1981 şi 2000, păstrate sub forma unui jurnal publicat în şase volume la Editura “Humanitas”, întâlnim zbaterea unei femei puternice, dornică să-şi vadă ţara liberă de comunism, mereu atentă atât la fenomenul literar, cât şi la ceea ce se întâmplă în spaţiul public.

“Jurnal esenţial” este o sinteză a celor şase volume apărute anterior. Condensat, jurnalul are un ritm alert, consistent, o privire retrospectivă cu mult mai pătrunzătoare asupra unor fapte, personaje şi evenimente pe care le-am trăit recent. Sunt antologice acele pagini din preajma căderii regimului ceauşist din România, primele alegeri de după 1990 câştigate de Iliescu şi FSN, desfiinţarea postului Radio Europa Liberă, alegerile din 1996, apoi cele din 2000… Toate evenimentele sunt trăite la o intensitate greu de bănuit la o femeie care părea o dură, notaţiile sale zugrăvind o lume dominată de zbuciumul schimbării permanente.

Am regăsit în acest “Jurnal esenţial” al Monicăi Lovinescu explicaţia inadaptării sale la un sistem aflat sub zodia compromisului. Fiica lui Eugen Lovinescu nu a uitat niciodată preţul plătit de familia sa regimului comunist. Mama sa a fost lăsată într-o puşcărie comunistă, asemenea atâtor martiri ai neamului românesc. Suferinţa Monicăi Lovinescu nu a lăsat loc vreunui compromis, oricât de neînsemnat, faţă de cei care i-au strivit familia şi au forţat-o să rămână în exil. Ea nu uită şi nu iartă nimic în însemnările sale zilnice: Mihai Botez, Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu sunt priviţi drept nişte curiozităţi care se metamorfozează sub presiunea ispitelor “generoase” şi se dedau la compromisuri scabroase.
Scriitoarea Ioana Pîrvulescu realizează un portret admirabil, pe care-l redau în finalul acestui semnal de carte: “Monica Lovinescu a fost dintre oamenii privilegiaţi care au putut ajuta şi ale căror cuvinte se transformă în fapte. A salvat vieţi, şi prea puţini mai par să-şi amintească de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte... în jurul celor care protestau.”

(Cărţi în obiectiv - Ediţie Specială 12.02.2011)